Primul meu spectacol

În anul 1986 cea mai simplă modalitate de a deveni cunoscut era să mergi la un spectacol de Cântarea României. Puteai deveni cunoscut, mai ales într-un oraș mic cum era Tulcea, și pentru cât de bun dar și pentru cât de penibil ai fost.

Puteai participa la această manifestare comunist-artistică cu ce considerai de cuviință. Nu te întreba nimeni nimic. Puteai cânta ceva, la instrument sau din gură, puteai dansa sau spune o poezie, însă erai moț dacă jucai teatru.

Plictiseala de toamnă în 1986 în Tulcea cu vânt, frig și ploaie te împingea la fapte nesăbuite, chiar și pe un (mai ales pe) copil cum eram eu atunci. Ce să fac? Hai la Cântarea României! Câte ceva la vioară cântam eu, făcusem școala de muzică la vioară, dar nu-mi plăcea deloc, pentru că vioara mea Made in China scârțâia groaznic.

Pasiunea mea era chitara. Aveam o chitară Cristal cumpărată de tata de la Bacău cu câțiva ani în urmă. Era tot ce putea fi mai bun și mai scump în materie de chitară Made in România. 1850 lei de care m-am bucurat cu toată bucuria pe care doar un copil de atunci o avea. Avea coarde de plastic și era pentru cânt clasic, adică nu pentru zdrăngăneală, ceea ce avea să ajungă cu 30 de ani mai târziu. Dar asta este altă poveste, mult mai tristă pentru mine, pe care nu cred că o voi povesti.

Cum am ajuns noi la Bacău să cumpărăm o chitară? Baftă chioară! E ca în Caragiale, ”Ce să caute neamțu’n Bulgaria?”. Eram cu ai mei în vacanța de iarnă la Slănic Moldova, că pe atunci nu aveam Crăciun, și am facut, de plictiseală, o plimbare cu autobuzul, pe viscol, la Bacău… Palpitant…

Îmi plăcea Bach, dar cântam din gură și tot repertoriul lui Alifantis. Mi se părea că e o muzică tare potrivită cu depresia ce cuprindea Tulcea din acea vreme. Deci, am pregătit o melodie de-a lui și m-am înscris. Nu-mi aduc aminte absolut nimic din acea apariție și, mai ales, nu-mi amintesc deloc ce m-a făcut să fac asta, dar îmi aduc aminte că mi-a plăcut și că am vrut mai mult.

Așa că atunci când tovarășa profesoară de engleză, Dna G, o celebritate a orașului, a întrebat în clasă cine vrea să facă teatru, eu eram cu mâna la tavan.

Piesa era una, evident, comunistă, iar eu, cu mutra mea încă neieșită din confuzia identitară a adolescenței, urma să întruchipez un personaj negativ, un ofițer regalist, ”trădător de țară”, care murea, așa cum merita, bineînțeles, la final.

Nu-mi aduc aminte nimic din repetițiile pentru acel spectacol, așa cum nu cred să se întâmple cu copiii cu care repet acum la Happy Free Kids (ha, ha…).

Eram îmbrăcat într-o uniformă militară, nu mă întrebați de unde o aveam!!, aveam și șapcă și un păr mare și ondulat care abia încăpea în ea.

Spectacolul a decurs conform indicațiilor Doamnei G, de altfel o persoană cultă, rafinată și cu personalitate debordantă, ce te mirai cum încăpea în limitele localității. (personalitatea…)

Dar a venit momentul morții viciatului personaj întruchipat cu multă energie de către mine. Nu a fost singura dată când am jucat un personaj care murea. La operetă nu murea nimeni. Personajele erau vesele și nemuritoare. Artiștii însă, Costel, Nicu, Paul, Dorin, Florin și mulți alții au rămas doar în ecoul sălii de spectacol.

Tony din West Side Story, un personaj de care mă leagă multe amintiri care mă fac și acum să râd în hohote, murea și el la final. Mai mult decât orice, moartea acestui Tony era cel mai dificil lucru pentru putințele Teatrului de Operetă din 1995.

Pistolul cu care mă împușca Chino ba se rupea în două când trăgea, iar țeava îi cădea cu zgomot pe jos, ba puneau prea mult praf de chibrit pentru pocnitură și când loveau cu ciocanul ziceai că îți cade teatrul în cap, iar un nor imens de fum alb ne îneca pe scenă, ba puneau prea puțin și ieșea o pocnitură fâsâită, ba chibriturile era ude și dădeau cu ciocanul în el de se rupea ciocanul, dar praful ăla nu pocnea, iar un colec zicea din gură: POC!! iar eu cădeam fulgerat în hohotele colegilor și al publicului… Dumnezeu nu mă voia deloc mort pe scenă.

Momentul fatal pentru personajul meu se apropia. Urma să fiu împușcat, nu știu cum și cu ce efecte de scenă. Era un frig îngrozitor în scenă, ca în toate scenele de atunci. Mi se povestea mai târziu, că la operă se cânta într-un frig de îngheța apa în pahare. Realizați câtă pasiune aveau atunci artiștii? Cât suflet și câtă viață sacrificau pentru artă…

Dar să revenim. Indicațiile erau să cad lat, nemișcat, fără să se vadă că respir, pe burtă, când aud pocnitura fatală și să mă ridic când se trage cortina pentru a ne pregăti pentru aplauze.

Am auzit pocnitura, am căzut secerat pe burtă, cu fața în jos și nci nu am mai respirat. Eram cu tot sufletul acolo pentru spectacolul meu. Când am auzit liniște m-am ridicat încet și m-am întors.

Dintr-un motiv oarecare fusese o liniște prelungită pe scenă și pentru că nu aveam alte repere, m-am ridicat, doar că nu se terminase piesa iar cortina era încă ridicată.

Din reflex am sărit iar pe burtă în râsul general din sală.

A fost primul din multele semne că destinul meu era către comedie. Ce să-i faci, nu le poți avea pe toate 🙂